Blog

Indiferent cum am privi lucrurile, într-o manieră formală – din perspectiva cercetărilor și a neuroștiințelor, sau dintr-una strict subiectivă, cel puțin la fel de validă ca bază a procesului de autoreflecție – jocul și joaca au avut și continuă să aibă un rol fundamental în explorare, descoperire și învățare.

Neurobiologia ne spune că explorarea și jocul sunt reflexe umane înnăscute care facilitează adaptarea la schimbările continue din lumea externă și cea internă. Știm și că ne stimulează mințile pentru a putea găsi înțelesurile potrivite și crează contextele necesare modelării comportamentelor adaptative. Întrețin o stare de bine, sunt plăcute și gratificatoare. Mai mult decât atat, experiența jocului contribuie la dezvoltarea personalității copiilor care învață într-un mod firesc și natural despre sine și despre ceilalți folosindu-se de creativitatea proprie și de cea a altor copii și adulți. Îmbogățindu-se, spunea Winnicott, “copiii își cresc treptat capacitatea de a vedea bogățiile lumii reale exterioare” (Winnicott, 1964), iar joaca este expresia continuă a creativității, fiind sinonimă cu viața.

Read More “Joc, explorare și învățare”

Vârsta adolescenței este una a marilor provocări și descoperiri. E o perioadă de trecere de la copilărie la viața adultă și vine la pachet cu o serie de transformări atât la nivel corporal cât și emoțional. Schimbările și preschimbările din propriul corp, modul unic în care fiecare dintre noi trăiește întâlnirea cu sine, felul în care ajungem să ne (re)descoperim, să ne (re)cunoaștem și să ne (re)apropiem de noi înșine și de cei din jur este o reală provocare și poate constitui sursa unor spaime și suferințe. Formarea și cristalizarea identității, asumarea feminității sau a masculinității, căutarea de noi modele, descoperirea sexualității, explorarea relațională, deschiderea către universul celor din jur, renegocierea relațiilor în grupul de egali, (re)așezarea și (re)poziționarea adolescentului în raport cu părinții sau cu autoritatea (inclusiv cea școlară) – sunt tot atâtea subiecte care deschid zone de explorare, cunoaștere sau potențial conflict. Adolescenții au nevoie să înțeleagă ce și cum simt, să se (re)definească pe sine, să integreze aspecte noi în structura lor de personalitate și, în egală măsură, să fie văzuți, ascultați, înțeleși, recunoscuți, acceptați și sprijiniți în explorarea lor.

Read More “De ce terapie sau consiliere … pentru adolescenți?”

Copilăria și adolescența se deapănă pentru cei mai mulți dintre noi cu o rapiditate care ne lasă uimiți. Și, parcă pe nesimțite,  vine acel moment în care toată lumea se așteaptă să fim adulți, indiferent că suntem pregătiți sau nu pentru provocările cu care vine această nouă etapă de dezvoltare. Ne găsim față în față cu vârsta cea mai râvnită, față în față cu vârsta pe care o aveau părinții noștri când eram noi mici și visam să fim mari. Acum avem deja o istorie de viață și filiație, o istorie de dezvoltare, am traversat un parcurs educațional atât în mediul familial cât și școlar care și-a lăsat amprente și înscrisuri. Avem o inserție socială și ne preocupă mult apartenența, afilierea, recunoașterea socială, împlinirea de sine, moralitatea, sexualitatea.

Vârsta adultă vine cu o multitudine de roluri pe care le jucăm în funcție de experiența noastră de viață până în acest moment al existenței, în funcție de ceea ce am învățat conștient, dar mai ales inconștient în relație cu cele mai semnificative persoane din viața noastră. Dincolo de achizițiile voite, există inevitabil o zestre, o moștenire transgenerațională inconștientă pe care o purtăm în noi și o transmitem mai departe, copiilor noștri, o achiziție inconștientă care dă seama, până la urmă, de fericirea fiecăruia din noi.

Read More “De ce terapie sau consiliere … pentru adulți”

Cred că orice spațiu se naște, în primul rând, din nevoia celui care îl imaginează. Cu cât suntem mai lipsiți de propriul spațiu intern, cu cât ne simțim mai invadați, cu atât mai mult proiectăm spații externe în care ne imaginăm că putem lua o gură de aer. Suntem de multe ori maeștri iluzioniști, foarte pricepuți la a transforma o absență în prezență, un gol în prea plin și, în general, ceva în contrariul său. Pare mai puțin dureros să negăm propriile trăiri până la deformare și anulare, adică până la fals, atunci când nu avem spațiul necesar de manifestare a propriului sine. Această lipsă de spațiu devine sinonimă cu desubiectivarea. Următorul pas este nevoia de delimitare, de trasare a unor granițe între un mine și un tine, de a separa un eu de alt eu. Avem nevoie de un „de unde până unde” sunt eu, de un „de unde până unde” ești tu, tu – acel altul semnificativ cu care intrăm în relație. Cum altfel putem glisa de la intra-subiectiv la inter-subiectiv?  Pentru a contura și delimita spațiul psihic, Didier Anzieu ne pune la îndemână conceptul de piele psihică și analogia cu schema corporală. Delimitarea presupune intrarea în posesia propriului spațiu psihic separat de al celuilat tot așa cum suntem în posesia propriului corp separat de orice alt corp. Această piele psihică este ca o anvelopă conținătoare și protectoare ce îndeplinește toate funcțiile epidermei: delimitează și separă interiorul de exterior, un eu de alt eu stabilind granițele și limitele personale, recepționează și analizează impactul interacțiunii dintre sine și lume, devenind filtru de excitații, barieră de apărare, organizator și reglator al funcționării psihice.

Read More “O poveste despre spațiu și timp!”