BY: admin
Fără categorie / Psihoeducație
O poveste despre spațiu și timp!
Cred că orice spațiu se naște, în primul rând, din nevoia celui care îl imaginează. Cu cât suntem mai lipsiți de propriul spațiu intern, cu cât ne simțim mai invadați, cu atât mai mult proiectăm spații externe în care ne imaginăm că putem lua o gură de aer. Suntem de multe ori maeștri iluzioniști, foarte pricepuți la a transforma o absență în prezență, un gol în prea plin și, în general, ceva în contrariul său. Pare mai puțin dureros să negăm propriile trăiri până la deformare și anulare, adică până la fals, atunci când nu avem spațiul necesar de manifestare a propriului sine. Această lipsă de spațiu devine sinonimă cu desubiectivarea. Următorul pas este nevoia de delimitare, de trasare a unor granițe între un mine și un tine, de a separa un eu de alt eu. Avem nevoie de un „de unde până unde” sunt eu, de un „de unde până unde” ești tu, tu – acel altul semnificativ cu care intrăm în relație. Cum altfel putem glisa de la intra-subiectiv la inter-subiectiv? Pentru a contura și delimita spațiul psihic, Didier Anzieu ne pune la îndemână conceptul de piele psihică și analogia cu schema corporală. Delimitarea presupune intrarea în posesia propriului spațiu psihic separat de al celuilat tot așa cum suntem în posesia propriului corp separat de orice alt corp. Această piele psihică este ca o anvelopă conținătoare și protectoare ce îndeplinește toate funcțiile epidermei: delimitează și separă interiorul de exterior, un eu de alt eu stabilind granițele și limitele personale, recepționează și analizează impactul interacțiunii dintre sine și lume, devenind filtru de excitații, barieră de apărare, organizator și reglator al funcționării psihice.