O poveste despre spațiu și timp!

Cred că orice spațiu se naște, în primul rând, din nevoia celui care îl imaginează. Cu cât suntem mai lipsiți de propriul spațiu intern, cu cât ne simțim mai invadați, cu atât mai mult proiectăm spații externe în care ne imaginăm că putem lua o gură de aer. Suntem de multe ori maeștri iluzioniști, foarte pricepuți la a transforma o absență în prezență, un gol în prea plin și, în general, ceva în contrariul său. Pare mai puțin dureros să negăm propriile trăiri până la deformare și anulare, adică până la fals, atunci când nu avem spațiul necesar de manifestare a propriului sine. Această lipsă de spațiu devine sinonimă cu desubiectivarea. Următorul pas este nevoia de delimitare, de trasare a unor granițe între un mine și un tine, de a separa un eu de alt eu. Avem nevoie de un „de unde până unde” sunt eu, de un „de unde până unde” ești tu, tu – acel altul semnificativ cu care intrăm în relație. Cum altfel putem glisa de la intra-subiectiv la inter-subiectiv?  Pentru a contura și delimita spațiul psihic, Didier Anzieu ne pune la îndemână conceptul de piele psihică și analogia cu schema corporală. Delimitarea presupune intrarea în posesia propriului spațiu psihic separat de al celuilat tot așa cum suntem în posesia propriului corp separat de orice alt corp. Această piele psihică este ca o anvelopă conținătoare și protectoare ce îndeplinește toate funcțiile epidermei: delimitează și separă interiorul de exterior, un eu de alt eu stabilind granițele și limitele personale, recepționează și analizează impactul interacțiunii dintre sine și lume, devenind filtru de excitații, barieră de apărare, organizator și reglator al funcționării psihice.

Venim pe lume dintr-o experiență de fuziune. Deși separarea de corpul mamei se produce la naștere, acest moment este unul de maximă fuziune și simbioză psihică. Bebelușul și mama se învelesc într-o piele psihică comună, care, deși absolut necesară la începutul experienței de viață, în contextul totalei dependențe a bebelușului de mamă pentru supraviețuire, poate deveni extrem de toxică dacă se păstreză, împiedicând nașterea psihică a individului, adică crearea propriului spațiu psihic diferit de al mamei, diferit de al celorlalți membri ai familiei, un spațiu personal, fără intruziuni în care subiectului îi este permis să fie cu adevărat.

Plecarea de acasă în căutarea disperată a independenței este de multe ori rezultatul aceluiași iluzionism prin care, printre altele, deghizăm dependența în pseudo-independență, în absența unei reale creșteri și individuări. Ne propunem să fim diferiți, să ne creștem copiii altfel decât am fost crescuți fără să fim conștienți de fantasma pielii comune, de absența propriului spațiu psihic, care ne ține lipiți unul de celălalt, nediferențiați, subjugați, depersonalizați. Și fie că procedăm la fel, fie că ne situăm la polul opus ajungem să ne simțim părinți insuficient de buni, să fim confuzi și disperați, neînțelegând cum de, indiferent ce facem, tot nu iese bine. Timpul trece și, fără să ne dăm seama, le oferim copiilor noștri un model de a simți, de a face, de a fi ca noi sau de a face orice numai să nu fie ca noi. Zestrea, păstrată în cuferele Pandorei, se transmite inconștient, din generație în generație, inter- și trans-generațional.

Centrul de psihoterapie, dezvoltare personală și profesională Didier Anzieu oferă un spațiu sigur de conținere și susținere, care să permită reluarea procesului de dezvoltare din momentele de vulnerabilitate care au influențat devenirea fiecăruia. Structurarea și restructurarea personalității presupun un demers de (re)țesere a propriului spațiu psihic. Urzeala se împletește din cuvinte, gânduri și emoții, din asociații libere și spontaneitate și are ca scop transformarea, resemnificarea, reparația, creșterea capacității de auto-conținere. Pe măsură ce noul spațiu ia ființă, putem deschide împreună și în siguranță moștenirea generațională, putem analiza legăturile de filiație și afiliație, pattern-urile de relaționare în care alunecăm compulsiv până când găsim semnificație, până când metabolizăm ceea ce era ascuns, criptat, de neînțeles.

Timpul este la fel de important ca și spațiul. Timpul este imuabil, experiențele de viață nu pot fi schimbate. Curgerea prin viață nu se oprește în loc pe parcursul demersului terapeutic. Este important să nu ne imaginăm că suspendăm timpul sau că ne oprim viața în loc până se produce schimbarea. Nu este ca și cum am schimba un macaz și o luăm imediat pe alt drum. Probabil cu toții ne-am spus deja de multe ori că de mâine vom fi altfel. Schimbarea însă se strecoară încet-încet, pe măsură ce găsim sens în propriul spațiu intern.

A te schimba nu înseamnă a deveni altcineva. Schimbarea presupune emergența propriului sine adevărat. Povestea Centrului este despre crearea unui spațiu și a unui timp de întâlnire, de spus și ascultat povești cu tâlc ascuns. Ascultarea psihanalitică a inconștientului într-un împreună pune în legătură două sau mai multe minți și antrenează emoții simțite în fiecare, pacient și terapeut. Această experiență relațională și emoțională nouă permite insight-uri ce catalizează procesul de reparație interioară. 

Nu în ultimul rând trebuie spus că reparația nu vizează numai propriul sine, ci și sinele familial și grupal, instituțional-școlar. Pentru că drumul dezvoltării umane duce de la relația copilului cu mama la relația copilului cu familia, școala și grupurile de apartenență. Sănătatea mentală a individului depinde de sănătatea mentală a grupului sociocultural, iar sănătatea societății depinde de sănătatea individului pe care-l formează. Astfel că povestea centrului este despre crearea unui spațiu de suport pentru părinți și profesioniștii implicați în psihoeducație. Propunem abordarea educației dintr-o perspectivă psihanalitică care să ne ascută auzul în direcția înțelegerii suferinței individuale și grupale din spatele violenței, adicției, eșecului sau abandonului școlar. Centrul se propune ca spațiu de remaiere și reconstrucție a conținătorilor psihici individuali, familiali și grupali cu rol de organizare și reglare a vieții psihice.

Simona Popa

Fondator